Specii şi habitate

TIPURI DE ECOSISTEME:

Principalul tip de ecosistem întâlnit aici este cel
forestier montan, iar ca habitate de o importanţă deosebită sunt poliţele şi brânele cu substrat conglomeratic calcaros pe care vegetează multe specii din flora endemică. Cele mai importante sunt poliţele cu larice (Larix decidua var. carpatica), fitocenoze tipice, dominate de larice.
Fond forestier: 7.349,57 ha reprezentând 94,92% din suprafaţa parcului. Păşune: 391,73 ha reprezentând 5,06% din suprafaţa parcului.

VEGETAŢIA

Studiile botanice au dus la citarea în masiv:

Plantele inferioare (alge, fungi, licheni, briofite): 611 genuri cu 1.840 specii şi 4 subspecii, 158 varietati şi 77 forme.

Plantele superioare: Flora vasculară spontană a Masivului Ceahlău cuprinde un număr de 1.144 specii, 62 subspecii şi 18 hibrizi, în total 1.224 taxoni. Aceasta reprezintă 68,3% din flora spontană a judeţului Neamţ (1675, după T. Chifu şi colab., 1987) şi 34,70% din flora vasculară a României (3.297 de specii, după V. Ciocârlan, 2000). În afară de speciile spontane, mai sunt menţionate şapte specii subspontane.
Din totalul florei vasculare  spontane, 38 de specii sunt pteridofite, 8
gimnosperme şi 1.098 angiosperme (870 specii dicotiledonate şi 228 specii monocotiledonate). Taxonii respectivi aparţin la 440 genuri şi 100 de familii botanice. Familiile cu cele mai multe specii sunt Asteraceae (163), Poaceae (90), Rosaceae (54), Fabaceae (52), Brassicaeae (50), Scrophulariaceae (50), Lamiaceae (48), Ranunculaceae (46) (tab. 2.13.).

Etajele de vegetaţie din Masivul Ceahlău:  În Masivul Ceahlău se întâlnesc două etaje de vegetaţie: montan (cu subetajele inferior, mijlociu şi superior)  şi  subalpin.
Subetajul montan inferior se întinde de la poalele Ceahlăului, începând cu altitudinea de 450 – 530m până la 650 – 700m. Vegetaţia lemnoasă zonală este reprezentată de făgete pure, încadrate aici în asociaţia Symphito cordati – Fagetum (Vida ,1959, 1963). Alături de făgete, se mai întâlnesc insular şi carpino – făgete aparţinând asociaţiei Carpino – Fagetum (Pauca, 1941). Azonal, de-a lungul cursurilor de
apă, se întâlnesc arinişe de tipul Telekio speciosae – Alnetum incanae (Coldea, 1986, 1990) şi tufărişuri încadrate în asociaţia Myricarietum germanicae (Jenik, 1955). Pajiştile cu cea mai mare răspândire sunt cele edificate de păiuşul roşu şi iarba câmpului, care aparţin asociaţiei Festuco rubrae – Agrostetum capillaris (Horvath, 1951).

Subetajul montan mijlociu se întinde pe altitudine de la 650 – 700m până la 1.100 – 1.200m şi este caracterizat prin pădurile de amestec (foioase – raşinoase). Cele mai răspândite sunt brădeto – făgetele aparţinând asociaţiei Pulmonario rubrae – Fagetum (Soó
1964, Täuber 1987), care sunt mai frecvente între 700 – 1.000 m altitudine şi brădeto – molidişurile încadrate în Hieracio rotundati –
Abietetum
(Borhidi, 1971, Coldea, 1991).

Pajiştile secundare din subetajul montan mijlociu sunt edificate de aceleaşi specii ca în subetajul montan inferior.

Subetajul montan superior este
cuprins între 1.100 – 1.200m altitudine în partea inferioară şi 1.460 – 1.700m în partea superioară. Arboretele dominante sunt molidişurile pure, încadrate în asociaţia Hieracio rotundati – Piceetum.
În limitele acestui subetaj se întâlnesc cu caracter intrazonal (pe stâncării) arborete pure de larice (Larix decidua subsp. carpatica), aparţinând asociaţiei Saxifrago cuneifoliae – Laricetum (Beldie 1967, Coldea 1991). Tot în acest subetaj se află şi Abies alba şi Pinus silvestrius – relict glaciar.În locul molidişurilor defrişate se instalează pajişti secundare de păiuş roşu (Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis - Puşcaru et al. 1956, Coldea 1987), care prin degradare se transformă în nardete Violo declinatae – Nardetum (Şimon, 1966).
Etajul subalpin ocupă toată suprafaţa cuprinsă între limita superioară a pădurilor de molid (1.460 – 1.700m) şi punctele cele mai înalte din Masivul Ceahlău. Caracteristică pentru acest etaj este dominanţa
jnepenişurilor (Rhododendron myrtifolii –Pinetum mugi – Borza, 1959 et al., Coldea 1985), vestigii ale vechilor jnepenişuri, ce au fost
distruse prin tăiere şi incendiere. Printre tufişurile de jneapăn se întâlnesc afinişe (Campanulo abietinae – Vaccinietum myrtilli – Buia et al. 1962, Boşcaiu 1971) sau tufărişuri de ienupăr pitic Campanulo abietinae – Juniperetum sibiricae (Şimon, 1966). Pajiştile de pe platoul Masivului Ceahlău sunt reprezentate de comunităţi aparţinând asociaţiei Potentillo chrysocraspedae – Festucetum airoidis (Boşcaiu, 1971). Cu caracter intrazonal, pe stâncăriile calcaroase se întâlnesc fitocenoze ierboase aparţinând asociaţiilor: Artemisio erianthae – Gypsophiletum petraeae (Puşcaru
et al. 1956), Saxifrago moschatae – Drabetum kotschyi (Puscaru et al. 1956), Diantho tenuifolii – Festucetum amethystinae (Domin 1933, Coldea 1948), Seslerio bielzii – Caricetum sempervirentis (Puşcaru et al. 1956) ş.a.

Comments are closed.