Aria protejată

harta Parcul Naţional Ceahlau  http://www.geoportal-mediu.ro/ceahlau/viewer/

Masivul Ceahlău (292 km2, altitudine maximă 1907 în Vârful
Ocolaşul Mare) este situat în zona montană din partea de vest a judeţului Neamţ, judeţ încadrat în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est. Parcul Naţional Ceahlău ocupă 7.742,5 ha (26.5%) în partea centrală cea mai înaltă şi pitorească a masivului. Valoarea peisagistică este completată de vecinătatea lacului Izvorul Muntelui-Bicaz.
Parcul se află pe teritoriul administrativ al oraşului Bicaz şi a 3 comune
(Ceahlău, Taşca şi Bicazul Ardelean).
În lungime arealul parcului se extinde pe o distanţă de cca. 15 km  de la nord (interfluviul dintre Pârâul Ursului şi Pârâul lui Gheorghe – borna silvică 240 U.P. II, O.S. Ceahlău) la sud (Vârful Făgeţelului, 1.165 m).
Lăţimea arealului Parcului Naţional Ceahlău este variabilă

  • cca. 8 km în partea de sud, între confluenţa Bistra Mare – Bistra Mică la vest şi borna silvică 140  U.P. X, O.S. Bicaz,  la est;
  • cca. 5 km  în partea centrală, între Vf. Calu (1310 m)
    la vest şi borna silvică  135 U.P. I, O.S. Ceahlău (Curmătura Lutu Roşu), la est;
  • cca. 10,5 km în partea de nord, între pârâul Slatina la ieşirea din pădure (borna silvică 369 U.P. II, O.S. Ceahlău) şi confluenţa pârâului Strigoaia cu pârâul Izvorul Alb.

LIMITE:
Masivul este clar delimitat la nord, est şi sud de văile râurilor:  Bistricioara, Bistriţa (lacul Izvorul Muntelui – Bicaz) şi Bicaz. Limita vestică, mai puţin transanta, corespunde văilor Pînticului (tributară Bistricioarei) şi Jidanului (Capra) care se varsă în râul Bicaz.
Limitele Parcului Naţional Ceahlău sunt prezentate în anexa 1 la Hotărârea Guvernului României  nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora. Parcul se întinde de la sud la nord  între vârful  Fageţel (1.165 m) şi Poiana Coacăzului (Piciorul Humăriei) pe aproape 15 km.

Limita nordică.

Limita nordică începe de la vest de Durău, de la ieşirea pârâului Slatina (Schitul) [XII-1.53.41] din pădure, la baza culmii La Pârâul Larg (borna silvică 369 UP II, OS Ceahlău). Se continuă pe limita fondului forestier şi efectuează un intrând pe valea pr. Martin [XII-1.53.41.1.], îl traversează (borna silvică 323 UP II, OS Ceahlău) şi se continuă pe aceeaşi limită a fondului forestier pe la baza interfluviului dintre bazinele Martin şi Durău până în muchia interfluviului (borna silvică
317 UP II, OS Ceahlău). De aici limita parcului continuă spre sud-est ocolind schitul şi staţiunea turistică Durău pe limita fondului forestier, traversează cumpăna de apă dintre bazinele Durău şi Durăuaş mergând pe liziera pădurii de pe versantul stâng al pr. Durăuaş până la NE de vârful de cotă 898,0 m (borna silvică 273 UP II, OS Ceahlău). De aici se orientează spre nord prin pădure pe limita dintre parcelele silvice (unităţile de amenajare) 75 şi 74 din UP II, OS Ceahlău până întâlneşte limita fondului forestier (274 UP II, OS Ceahlău). Din acest punct limita parcului continuă pe liziera pădurii spre nord, pe linia de cea mai mare pantă până în pr. Durăuaş. Traversează interfluviul dintre pr. Durăuaş şi pr. Gâşteni (pr. Viştenilor), pe limita fondului forestier, urcă pe partea stângă a pr. Gâşteni urmând liziera până la ieşirea pârâului din pădure. Traversează pârâul şi urcă în interfluviu dintre pr. Gâşteni şi pr. Ursu (borna silvică 243 UP II, OS Ceahlău), şi continuă pe limita fondului forestier până în pârâul Ursu. Din pr. Ursu limita continuă pe liziera pădurii până în culmea dintre pr. Ursu şi Pârâul lui Gheorghe (borna silvică 240 UP II, OS Ceahlău). De aici limita parcului urcă pe cumpăna de ape până la drumul ce leagă staţiunea Durău de Bicaz (borna silvică
239 UP II, OS Ceahlău). Din acest punct limita parcului continuă pe limita fondului forestier până la intrarea drumului în pădure (borna silvică 209 UP II OS Ceahlău). Urmează în continuare liziera pădurii care urcă pe culmea de pe partea stângă a pr. Răpciuniţa, urmează prin
pădure cumpăna de ape a acestui pârâu, trece prin Curmătura Teodoreşti (1127,0 m) şi coboară pe culme până pe partea dreaptă a drumului Durău – Bicaz (borna silvică 115 din UP II OS Ceahlău). Urmăreşte limita fondului forestier, fără a include drumul în parc, traversează drumul pe la intrarea acestuia în pădure şi urmează liziera din sudul Poienii Ţiflicuş până la est de vârf (borna silvică 117 UP II, OS Ceahlău). De aici limita parcului se orientează spre SE pe o culme secundară pe linia de cea mai mare pantă în pârâul Ţiflic [XII-1.53.42.]
(borna silvică 102 UP II, OS Ceahlău) şi urcă pe culmea din dreapta pe care o urmează până în vf. Stus (1072,0 m). Din vf. Stus limita coboară spre sud-est în pârâul Strigoaia (borna silvică 178 UP I, OS Ceahlău) pe care îl urmează pe malul stâng până la confluenţa acestuia cu pârâul Izvorul Alb [XII-1.53.45.].

Limita estică. De la confluenţa pr. Izvorul Alb cu pr. Strigoaia limita parcului urmează amunte malul drept al pârâului Izvorul Alb până ce acesta întâlneşte drumul Durău – Bicaz (borna silvică 147 UP I, OS Ceahlău). De aici urcă pe o culme secundară atingând interfluviul dintre bazinele Izvorul Alb şi Izvorul Muntelui [XII-1.53.47] la est de abruptul stâncos (borna silvică 135 UP I, OS Ceahlău). Se orientează spre est pe cumpăna de ape a pr. Izvorul Muntelui traversează drumul prin Curmătura Lutul Roşu şi merge pe cumpăna de ape din stânga pr. Baicu până la confluenţa acestuia cu Izvorul Muntelui. Limita continuă circa 200 m în amunte de confluenţă pe malul drept al Izvorului Muntelui până la confluenţa cu pr. Armeni pe care îl urmează în amunte pe malul
drept până la obârşie, urcând în înşeuarea din Piciorul Maicilor (borna silvică 198 UP X OS Bicaz). De aici limita se orientează spre vest pe interfluviul dintre bazinele pr. Armeni şi pr. Furcituri până la borna silvică 158 din UP X, OS Bicaz de unde coboară în valea pârâului Furcituri pe o culme secundară la borna 159 UP X OS Bicaz. Limita urmăreşte în continuare, aval, malul stâng al pr. Furcituri circa 800 m după care urcă în Piciorul Văratecului (1078,0 m). Din vârf coboară la obârşia pr. Magdei şi continuă pe malul stâng al acestuia până la confluenţa cu pr. Fagii Rari de unde se formează Neagra Mică [XII-1.53.48.8]. De la confluenţă limita urmează amunte malul drept al pr.
Fagii Rari, trece prin obârşia acestuia şi se continuă pe limita fondului
forestier până în pr. Neagra Mare (borna silvică 106 UP IX, OS Bicaz), trecând prin vf. Neagra (1138,0 m). Urmează aval, pe malul stâng, pr. Neagra Mare până la confluenţa acestuia cu pr. Urda pe care urcă pe malul drept, trece prin obârşia acestuia şi ajunge în Vf. Verde (1338,8 m) pe interfluviul dintre bazinele Bicaz [XII-1.53.48] şi Bistra [XII 1.53.48.7.1.].

Limita sudică. Din Vf. Verde (1338,8 m) limita se orientează spre sud-vest pe interfluviul dintre bazinele Bicaz şi Bistra, urmând Culmea Făgeţelului, până la liziera pădurii (borna silvică 268 UP VIII, OS Bicaz). De aici limita parcului urmează limita fondului forestier, trece pe la nord de Vf. Făgeţel (1165,0 m) şi continuă până în pr. Frânturilor (borna silvică 241 UP VIII, OS Bicaz).

Limita vestică. Din pr. Frânturilor urmează limita fondului forestier până la confluenţa Bistrei cu Pârâul lui Stan. De aici se continuă spre nord pe malul drept al Bistrei până la confluenţa cu pr. Cintelnic pe care îl urmează pe malul drept până la obârşie şi urcă în culmea Obcina Lacurilor (borna silvică 118 UP VIII, OS Bicaz). Se continuă spre sud-vest pe culmea Obcina Lacurilor circa 600 m şi coboară la obârşia pr. Slatina pe care îl urmează aval pe malul stâng până la baza culmii La Pârâul Larg (borna silvică 369 UP II OS Ceahlău) unde întâlneşte limita de nord.

GEOLOGIE:

Din punct de vedere geologic Masivul Ceahlău aparţine flişului carpatic. Circa  20% din acesta este reprezentat de flişul intern (Dacidele externe) iar restul aparţine de flişul extern (Moldavidele).

In flişul intern au fost identificate doua pânze tectonice: Pânza de Ceahlău şi Pânza flişului curbicortical (Pânza de Teleajen). Dintre acestea cea mai extinsă este Pânza de Ceahlău inclusă aproape în întregime în Parcul Naţional Ceahlău. In cadrul acestuia s-au separat două digitaţii: Digitaţia de Ciuc, în partea de vest a Pânzei de Ceahlău şi Digitaţia de Durău, cea mai răspândită, situată la est de aceasta, în partea centrală a Masivului Ceahlău.

In cadrul Digitaţiei de Durau, Conglomeratele de Ceahlău reprezintă cea mai tânără succesiune stratigrafică. Sunt conglomerate polimictice dispuse într-o masă groasă de 500 – 600 m. Fiind mai rezistente la eroziune masa de conglomerate s-a impus în relief conferind aspectul masiv, aparent unitar al părţii centrale a Ceahlăului. Intre stratele conglomeratice apar intercalate gresii în strate cu grosimi ce variază de la 20 – 30 cm, uneori efilându-se, ca apoi  să atingă grosimi de 4-5 m (chiar 10 – 15 m în Pietrele Late şi vf. Lespezi).

De asemenea există două nivele de klipe calcaroase: primul nivel se situează la altitudinea de 1500 m (denumit Calcarul de la Piatra cu Apă; al doilea nivel la 1650 m în Ocolaşul Mic). Din flişul extern în arealul Masivului Ceahlău este inclusă, în întregime, Pânza de Audia şi extremitatea vestică a Pânzei de Tarcău care alcătuiesc Munceii Ceahlăului situaţi la est de masa Conglomeratelor de Ceahlău.

GEOMORFOLOGIE

Se evidenţiază două subunităţi distincte de relief: subunitatea centrală înaltă situată la altitudini de peste 1700 m şi subunitatea periferică care ocupă cea mai mare parte din masiv.

Subunitatea centrală înaltă se ridică cu 600-700 m faţă de cea periferică, aspect determinat de stiva groasă de conglomerate. Caracteristica principală a reliefului este de platou, lung de aproximativ 5km şi cu lăţimi maxime de 1km. La extremităţile platoului se situează cele mai înalte vârfuri: Toaca (1904 m) la nord şi Ocolaşul Mare (1907m) la sud. Din punct de vedere structural, platoul se prezintă ca un
sinclinal suspendat (o inversiune de relief) iar modelarea actuală a reliefului de deasupra limitei de 1700 m se face în cea mai mare parte de către procesele periglaciare de crioplanaţie şi criopedimentaţie.Trecerea la subunitatea periferică se face prin abrupturi înalte de 200 – 300m. În unele cazuri, pereţii sunt fragmentaţi  în trepte care în Ceahlău poartă numele de “poliţe ” (“Poliţele cu Crini”, poliţele din spatele Ocolaşelor).

O caracteristică aparte a abrupturilor este şi aceea că denudaţia a sculptat un microrelief cu forme dintre cele mai bizare: turnuri, coloane, clăi, piramide (Toaca, Panaghia, Detunatele, Dochia, Clăile lui Miron,
Căciula Dorobanţului etc.). La obârşia Bistrei culmea Piatra Sură este un
sinclinal strivit, cu stratele aproape verticale, cu aspect de hog–back. În
lungul profilului longitudinal al pâraielor cu obârşia din Ceahlău apar
numeroase ruperi de pantă determinate de prezenţa orizonturilor litologice cu rezistenţă mai mare la eroziune. Cel mai reprezentativ exemplu în acest sens  îl constituie Cascada Duruitoarea.

Prin retragerea abrupturilor, la baza lor s-a format o „trenă” aproape continuă de grohotişuri ce coboară până la altitudini de 1200 m cu blocuri imense ale căror dimensiuni ating uneori 6 – 7 m în lungime, 3 – 4 m în lăţime şi 3 m grosime. Aceste blocuri sunt fixate şi mascate, în mare parte, de vegetaţia forestieră.

Subunitatea periferică este constituită dintr-un complex de culmi dispuse radiar faţă de zona centrală înaltă. Altitudinile reliefului sunt cuprinse între 900 şi 1.300 m. Culmile, denumite şi obcine, sunt despărţite de văi adânci. Subunitatea periferică corespunde cu etajul modelării fluvio – denudaţionale. Prezenţa rocilor flişului, în care alternează strate mai dure cu strate mai moi, se reflectă atât în arealul culmilor interfluviale cât şi în cel al versanţilor. La cele mai multe dintre culmi apare un relief de modelare selectivă: înşeuări formate pe rocile mai moi (marne, argile) în alternanţă cu martori de eroziune cu aspect mamelonar, numite şi bâtci.

Relieful fluvial este reprezentat prin luncile râurilor mai importante a căror obârşie este în interiorul Masivului Ceahlău: Bistra, Schit, Izvorul Muntelui, Izvorul Alb, Neagra.

CLIMA:

Din punct de vedere climatic, Masivul Ceahlău se încadrează în ţinutul climatic de munte (munţi joşi, cu altitudinea intre 800 şi 1.900 m), subţinutul climatic al Carpaţilor Orientali.

Radiaţia solară la nivel zonal este mai mică de 110 kcal / cm2,  (Neacşa O., Popovici C.,1967). Unele diferenţieri locale apar ca urmare a expoziţiei diferite a versanţilor (de exemplu comparativ cu versanţii nordici radiaţia globală este mai mare pe versanţii cu expoziţii sud estice, sudice şi sud vestice).

Durata de strălucire a Soarelui: interceptarea radiaţiei solare se realizează în condiţii optime pe platoul superior unde linia orizontului este larg deschisă. Soarele străluceşte cu aproape 24 ore mai mult pe Toaca decât la poalele muntelui (în medie într-un an soarele straluceste 1.666,0 ore / an la Toaca  şi 1.642.4  ore / an în satul Ceahlău). Gradul de nebulozitate indică o valoare mai mare la nivelul platoului, în special în intervalul aprilie-iunie.Temperatura aerului variază cu altitudinea. Acest lucru este evident atât la nivelul valorilor medii lunare cât şi a celor anuale. Diferenţa termică între vârful Toaca şi satul Ceahlău, la nivelul temperaturii medii anuale este de 6,50C. Aceleaşi variaţii impuse de altitudine se observă şi la numărul de zile cu temperaturi zilnice minime şi maxime precum şi în repartiţia pe verticală a numărului de zile cu diferite caracteristici termice. Amplitudinile termice între valorile medii lunare de pe Toaca şi din satul Ceahlău sunt mai mici iarna ca urmare a efectului inversiunilor termice de pe fundul  văilor mai
frecvente şi cu o intensitate mai mare în acest anotimp. Amplitudinea termică absolută este mai moderată pe vârful Toaca (53,2 0 C) decât la poale (66,90 C,  în satul Ceahlău). Din analiza temperaturii aerului se
poate constata că în Parcul Naţional Ceahlău, pe cele mai mari înălţimi, pe parcursul a 193 zile/an se înregistrează temperaturi sub 0o C. Aici
riscul de îngheţ este posibil pe toată perioada anului iar zilele tropicale
lipsesc. La altitudini mai coborâte pe parcursul anului se inregistreaza 133 zile de îngheţ în intervalul septembrie – iunie.

Precipitaţii atmosferice: pe Ceahlău numărul de zile cu
precipitaţii este mare (208,8 zile/an, din care în 50% din cazuri se înregistrează ninsori). Media precipitaţiilor este de peste 700 mm, majoritatea se înregistrează în perioada de primăvara şi vară (60-70%). Pe Toaca precipitaţiile sub formă de ninsoare pot să cadă în orice luna a anului. Tot aici un fenomen deosebit este ceaţa care se produce în 70% din zilele anului.Viteza medie a vântului este de 6-8 m/s vara şi 12-14 m/s iarna, dar se pot atinge deseori şi 40 – 50 m/s. Pe  vârful Toaca
frecvenţa cea mai mare o au vânturile din sector vestic evidenţiind astfel
circulaţia maselor de aer temperat – maritim în vreme ce la nivelul văilor principale circulaţia curenţilor de aer descendenţi este mai activă.

CONDIŢII HIDROLOGICE:

Lungimea totală a reţelei hidrografice permanente din Masivul Ceahlău este de cca. 200 km iar densitatea medie de 0,7 km / km2.

Reţeaua hidrografică interioară (autohtonă) cuprinde
totalitatea arterelor hidrografice ce îşi au izvoarele în Parcul Naţional
Ceahlău şi drenează teritoriul acestuia. Este o reţea divergentă determinată de dispunerea centrală a masei de conglomerate dure. Principalele pâraie îşi au izvoarele sub abrupturile conglomeratelor la altitudini cuprinse între 1.250 şim1.300 m de unde drenează apele freatice cantonate în masa de grohotişuri. Deasupra trenei de grohotişuri reţeaua hidrografică este neorganizată şi are un
profund caracter torenţial. Dintre râurile autohtone mai importante sunt: Schitul, Ţiflicul, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Bistra şi Neagra. Cel mai lung, Bistra, are 17 km toate celelalte având lungimi mai mici şi debite nesemnificative.

În profil longitudinal albiile au pante foarte mari, ce depăşesc uneori 100 m/km îndeosebi în cursul superior (pârâul Chişirig 160‰, Coşuşna 165 ‰). În lungul profilelor longitudinale ale unor pâraie apar numeroase ruperi de pantă determinate de prezenţa orizonturilor litologice cu rezistenţa mai mare la eroziune (un exemplu reprezentativ îl constituie Cascada Duruitoarea de pe pârâul Rupturi).

Reţeaua hidrografică alohtonă cuprinde râurile care delimiteaza Masivul Ceahlău la est (Bistriţa) şi afluenţii săi: Bistricioara la nord şi Bicaz la sud. In apropierea Parcului Naţional Ceahlău pe latura de est a Masivului Ceahlău pe Bistriţa a fost amenajat lacul Izvorul Muntelui cel mai mare lac artificial de pe râurile interioare din ţara.

SOLURILE:

Soluri zonale:
Pe platoul superior

şi în vecinătatea sa imediată întâlnim soluri din grupa solurilor alpine
(subalpine) de pajişti şi tufişuri. Deşi ocupă o suprafaţă restrânsă,
comparativ cu celelalte grupe de soluri, prezintă un grad mare de complexitate. Solurile din această grupă sunt reprezentate de podzolurile humico –feriiluviale şi solurile brune podzolice feriiluviale.

In etajul molidişurilor apar două asociaţii de soluri: o asociaţie pedogeografică formată din soluri brune podzolice feriiluviale şi soluri podzolice brune feriiluviale localizată, cu precădere, pe complexul de roci dure greso – conglomeratice; o a doua asociaţie pedogeografică, subordonată primei categorii, este răspândită în partea inferioară a etajului pe rocile mai moi, greso-marnoase. În pajiştile secundare stratul de sol a suferit un accentuat proces de înţelenire.

La altitudini sub 1200 m predomină solurile forestiere
şi înţelenite de altitudini mijlocii a căror prezenţă este mai ales legată de faciesul marnos şi marno – greso – şistos  şi de relieful mai puţin
semeţ, cu culmi domoale. În partea de vest a Parcului Naţional Ceahlău, pe stratele de Sinaia şi Bistra, se întâlnesc asociaţii de soluri brune acide şi brune eubazice şi mezobazice. În partea de est a parcului, ce corespunde orizontului inferior al stratelor de Ceahlău, flişului curbicortical şi cu şisturile negre ale flişului paleogen predomina solurile brune acide.

Soluri intrazonale: Apar datorită unor condiţii pedogenetice locale, deosebite de contextul general. Astfel pe suprafeţele cvasiorizontale dintre Ocolaşul Mare şi Bâtca lui Ghedeon, supraumezite de pânza freatică, se întâlnesc soluri turboase acide şi turbării oligotrofe, slab dezvoltate. Pe stâncile calcaroase din bazinul superior al pârâului Izvorul Alb, în zona Pietrei cu Apă şi a Ocolaşului Mic s-au dezvoltat rendzine în diferite stadii de evoluţie (protorendzine, rendzine tipice, rendzine evaluate şi soluri brune rezidual carbonatice). În zona solurilor alpine (subalpine) şi cea a solurilor forestiere de altitudine mare nota caracteristică o dau pereţii stâncoşi, abrupţi, fără înveliş de sol sau cu soluri slab evaluate, scheletice (litosoluri). În sfârşit, pe cursurile superioare ale râurilor mai importante, (Pârâul lui Martin, Slatina) apar soluri aluviale slab înţelenite şi aluviuni crude cu o textură pietroasă sau  nisip.

Comments are closed.